Intertext

George Vasilievici, Viseptol, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2011.

După romanul YoYo (Editura Tomis, 2008), George Vasilievici a început să scrie altul, intitulat Viseptol, publicat fragmentar în revista „Tomis“, prin care îşi dorea o altă abordare. Rezultatul a fost o carte unică, fascinantă, pe care o poate citi oricine, cu condiția să aibă o minimă doză de imaginație.

Au existat şi câteva obstacole peste care autorul a trebuit să treacă înainte să publice Viseptol. La sfârşitul lui 2009, romanul era deja finalizat, însă autorul nu a primit niciun răspuns de la editurile la care a fost trimis manuscrisul. Acest fapt nu l-a descumpănit. Până la urmă, Viseptol a apărut în martie 2010, la fictiva EdituraTA, în treisprezece exemplare. Aceasta a constituit pentru George Vasilievici „o eliberare de sub povara romanului şi să se apuce de altceva: să trăiască sau să devină taximetrist în rai“, cum afirmă Dan Mihuţ în prezentarea făcută pe site-ul www.cdpl.ro.

Romanul este haotic, în sensul că nu are tangențe cu realitatea, ci reflectă ordinea interioară a minții, folosindu-se de unele îmbinări de simboluri, ce înclină balanța mai mult spre liric decât epic, efect al preocupărilor poetice ale lui Vasilievici. Imaginile sunt atât de puternice încât ar putea concura benzile desenate. Din acest motiv, Viseptol este o scriere dinamică. Te atrage şi te înglobează în universul ei. Secvențele înlănțuite când au legatură unele cu altele, precum ciudata îmbarcare de la Amsterdam la Bucureşti, când sparg această ordine şi se afundă tot mai mult în mintea şi subconştientul protagonistului, capitolul „Visul“. Haosul ascunde, de fapt, unele puzzle-uri care îl pun pe cititorului la încercare, însă fără niciun rezultat: ele reflectă doar ordinea interioară a autorului, într-un prelungit flux al conştiinţei.

Ceea ce frapeză în mod deosebit este fantezia expansivă, dominatoare. Este adevărat că unele idei sunt clişee, cum ar fi ideea de a zbura, însă modul în care se ajunge la ideea zborului, precum şi semnificația lui este unică. Ideea că ar exista un drog care ar da puterea de a zbura este şi nebunească şi încântătoare. Zborul deschide orizonturile minții, da presupune şi o explorare adâncă a posibilităților ce se deschid în cale. Rolurile se inversează, iar protagonistul care venise să salveze copilul pierdut îşi dă seama că el este cel pierdut: „– Nu eşti cam prea pretențios pentru un începător? m-a întrebat copilul./ Am tăcut. Ştiam în adâncul sufletului că are dreptate. Orizonturile mi se deschiseseră în toate părțile şi eu habar nu aveam să merg prin ele, dar să mai şi zbor“ (p. 70).

Îngerul Copil înțelege mult mai bine ceea ce se întâmplă în jurul său şi nu numai asta. El ştie foarte bine ca locul său este în lumea suspendată a norilor, dar greşeşte atunci când zboară într-un cerc. Probabil mintea protagonistului încearcă, prin Îngerul Copil, să scape dintr-un cerc vicios, din continua întoarcere într-un punct inițial imobil. Luat ca personaj în afara minții protagonistului, Îngerul Copil este doar un puşti teribilist, cum găsim şi în realitatea exterioară, dornic de indepența cu care nu ştie ce sa facă, reacție pur umană.

Universul descris este prin joc si prin apariția atâtor copii, dar şi elemente care aparțin registrelor copilăriei, fie şi alterate de concepțiile adulte. Copii sunt o rămăşiță vie din autor, o parte din el. Ei nu sunt copii adevărați, ci felul autorului de a rămâne în contact cu trecutul său, dar şi un mod de a se juca cu cititorul. Irina, fetița ciudată din toaleta aeroportului este construită dintr-o ciudată de simboluri contradictorii: „O fetiță ciudată, având sub nas mustața lui Hitler şi pe mâneca dreaptă steaua evreiască. Pe cap, un cap, un porumbel alb cât se poate de viu. Mă mir când văd ce liniştit stă“ (p. 97). Critica față de trecutul umanității este clară în acest fragment, după care urmeză un fragmentul care înglobează unele dintre cele mai cunoscute ideologii ale omenirii, copilul reprezentând trecutul adultului de azi, iar restul simbolurilor fac aluzie la atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial. Dar aceste ideologii se extind şi pe teren românesc: „Senzația mi se trăgea de la femeia care începuse să o strige pe fetiță în toate felurile, ca şi cum nu ar fi ştiut cum o cheamă şi încearcă să ghicească./ -Maria! Nu mai plânge!/ -Hitler! Stai cuminte!/ -Iisuse, coboară de acolo, să nu cazi!/ -Mă mănânci pe mine, te mănânci pe tine./ -Mănânc fabrici şi uzine! se auzi pentru prima data vocea chicotită a fetiței.”(p. 97) Recunoaştem clar etapele perioadei regatului (cap. „Maria“), perioada legionară (cap. „Hitler“) perioada comunistă („Mă mănânci pe mine, te mănânci pe tine“) sau post decembristă („Mănânci fabrici şi uzine!“). Imaginea rezultată este comică per ansamblu. Există lucruri de actualitate mult mai presante precum controalele de la aeroport şi tăierea mâinilor celor care se îmbarcau pe avion în urma atacurilor teroriste. Poziția autorului este clar ironică prin absurdul situației descrise.

Relațiile dintre oameni sunt foarte ciudate (dealerul de droguri din Amsterdam, Colecţionarul, Străinul sau Mahăul Înălțimilor), dar şi de actualitate cum este relația dintre protagonist şi colega lui de apartament, Ela. Felul Elei de a se comporta face aluzie la felul în care este prezentată Ela din Ultima noapte... de Camil Petrescu şi la relația ei cu Ştefan Gheorghidiu. Adusă în prezent relația lor, ei nu se căsătoresc (aşa cum astăzi nu se pun bazele pe instituția familiei), dar întrețin relații sexuale pentru a scăpa de plictiseală, ceea ce o aduce pe Ela aici mai aproape de Emilia Răchitaru, din Patul lui Procust.

Felul în care sunt înlănțuite evenimentele arată uşurința cu care autorul reuşeşte să atragă în joc cititorul. Îi face mintea mai flexibilă, i-o deschide şi i-o stimulează pe tot parcursul lecturii, în vreme ce timpul şi spațiul când se contractă, când se dilată. Fluxul conştiinței aminteşte de John Barth sau Kurt Vonnegut în Slaughter House Five. Cu cel din urmă având mult mai multe în comun din punctul de vedere al perspectivei care se schimbă neîncetat, ceea ce dă dinamismul romanului. Protagonistul călătoreşte în nişele ascunse ale minții sale aşa cum Billy Pilgrim călătoreşte în timp şi spațiu, încercând să elimine limitele impuse lumii interioare de lumea reală. Ceea ce Vonnegut a încercat în realitate, Vasilievici a reuşit în lumea interioară, cu o uşurință şi o fluență de invidiat.

Viseptol o carte „ciudată”, dar surprinzătoare prin răsturnările de situație, absurditatea unor situații din care reiese comicul şi ironia. Nu ştii la ce să te aştepți de la o carte cu un asemenea titlu. Limbajul este comun tuturor, cu unele tente argheziene ce aminteşte de Flori de mucigai, însă situațiile sunt urmuziene din cap până în picioare. Pentru cei care au citit Urmuz şi li s-a părut o lectură plăcută, sigur vor găsi în Viseptol răspunsul la ordinea evolutivă a universului urmuzian. Pentru cei care sunt avizi de autorii americani postmodernişti şi nu numai, vor plasa Viseptol alături de Slaughter House Five sau The Floating Opera. Pentru cei care nu au asemenea gusturi, lectura li se va parea dificilă, intrând într-o operație pe minte deschise a unui om dependent imaginație şi, aşa cum declară chiar la început autorul, dependent de creiere. Însă o dată administrata doza suficientă de viseptol, orice cititor devine lacom pentru o noua doza din acel drog.

Finalul cărții ne aminteşte de una dintre imaginile inițiale ale când întâlneşte un papă care călăreşte un câine râios, ceea ce face din Viseptol un roman circular. Rolul papei este preluat chiar de către protagonist care conchide filosofic: „Tot ce îmi doream era să îmi îndeplinesc misiunea şi să revin cât mai repede în sânul familiei mele. Habar nu aveam ce urma să îi spun primului om întâlnit. Dar nici nu îmi păsa. Era, nici mai mult şinici mai puțin, decât un peşte dintre miliardele de peşti din oceanul universului. Mă simțeam lipsit de griji ca un pensionar bogat. Începuse huzurul. Acum plecam la pescuit. Orice peşte aş prinde, el va fi acelaşli pentru mine, ceea ce înseamnă că nu există decât un singur peşte“ (p. 218).

Iubitorii de benzi desenate, cu un gust dezvoltat pentru ciudățeniile minții umane, pentru fantastic şi science-fiction vor devora cartea, care are tot ce-i trebuie, mai puțin imaginile explicite şi clar creionate. Probabil ceea ce poate fi dificil la o carte precum Viseptol este ritmul prea alert al imaginilor şi secvențele aleatorii, care adesea rupt firul narativ central pentru a face loc altor episoade adiacente. Cu toate acestea, tocmai aceste episode din interiorul minții protagonistului fac deliciul unei astfel de lecturi, prin răsturnări de situație, situații extreme şi personaje îndrăznețe, inventive şi clar țicnite.

În final, toți suntem atraşi de acest inedit mod de a gândi şi de a povesti unele situații, concepții şi preconcepții despre lume. Universului cărții Viseptol nu-i scapă nimic aşa cum spunea Mihail Vakulovski că este „o carte care are tot ce-i trebuie unui bestseller: personaje puternice şi țicnite, acțiune la limită, situații extreme, simbolice, existențialism,imaginar, suprarealism, ficțiune, trecut, viitor; şi la propriu şi la figurat“ (coperta a patra a volumului), ceea ce apropie romanul de Ulise, respectând şi tradiția autorilor români.