Intertext

Matei Vişniec, Dezordinea preventivă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 254 p.

Dacă refrenul „Nu avem romane” a fost adoptat oarecum tacit de critica literară a momentului, am putea recurge la un artificiu care să mai tempereze isteria generală: să privim peste gard, în curtea Occidentului, acolo unde s-au stabilit foarte mulţi autori români. Cu o floare nu se face primăvară, dar măcar am putea nota că, în 2011, Matei Vişniec a publicat Dezordinea preventivă, un roman alarmant, cu accente horror, dacă n-ar fi happy end-ul dătător de speranţe, însă în mare măsură artificial.

O constatare superficială ne împinge să afirmăm că Dezordinea preventivă nu aduce nimic în plus faţă de romanul White Noise scris de Don DeLillo, acum aproximativ două decenii. Ideea de bază este aceeaşi: omul a devenit sclavul mijloacelor de informare, care, în timpul scurs de la apariţia romanului american şi până în 2011, s-au multiplicat considerabil. Ne permitem şi noi să cităm sursa, lăsându-ne contaminaţi de spiritul jurnalistic al romanului lui Vişniec: „Formatat de explozia tehnicilor de informaţie, omul suprainformat devine un consumator supus, disciplinat. Imediat ce apare o nouă invenţie, un nou instrument, o nouă tehnică, le utilizează. Televizor, telefon, Internet, twitter, facebook... Acceptă tot, încearcă tot, asimilează tot, inclusiv interconectarea tuturor acestor tehnici de transmitere de stimuli. Omul interconectat nici nu-şi dă seama că se lasă legat fedeleş de complexitatea reţelelor de interconexiune.

Niciodată fiinţa umană nu a fost mai aproape de o imbecilizare în masă. Ceea ce niciun sistem totalitar nu a reuşit vreodată să realizeze în mod integral, altfel spus crearea omului nou conform ideologiei respective, a reuşit societatea hiperinformatizată fără ideologie” (p.184). Iată, deci: până aici, nimic cu adevărat nou sau fantezist, ba dimpotrivă, izbitor de real; fragmentul de mai sus pare extras dintr-un tratat de, dacă vreţi, sociologie, mai curând decât dintr-o operă de ficţiune.

Dar lucrurile se lămuresc dacă mergem pe firul romanului. Realitatea în care ne bălăcim zi de zi nu are altceva la bază decât ficţiunea, ne asigură unul dintre personajele lui Vişniec („La originea sursei [unice de informare] se află ficţiunea”, p.24), mai precis dezordinea preventivă pusă meticulos la cale de o agenţie secretă. Supravieţuirea presei depinde de numărul cât mai mare de scenarii abominabile şi orori pe care Agenţia mediatică DP le poate organiza şi inventa, cu scopul final de a instaura „totalitarismul transparenţei” (p.62).

În paralel cu acest etaj narativ al documentelor agenţiei secrete, se desfăşoară alte două paliere: cel al muncii în redacţia unui post de radio parizian şi încercarea lui Mathieu (personaj principal şi vădit autoreferenţial) de descoperire a sinelui.

Proaspăt angajat în redacţia unui important post de radio cu sediul în Palatul Undelor, Mathieu dezvoltă o relaţie de tipul maestru- discipol cu unul dintre veterani, George. Una dintre primele lecţii pe care acesta i le dă este reţeta unui interviu reuşit, sugerându-i lui Mathieu că pentru a ajunge la esenţa celorlalţi este vital să se sondeze mai întâi pe sine: „Intervievează-i pe aceşti oameni vii care locuiesc în tine” (p.9). Doar intrând în contact cu toate straturile unui om va reuşi, îl convinge George, să-l manipuleze eficient pentru a obţine de la acesta adevărul pe care îl caută. Momentul acesta este declanşatorul celui de-al treilea etaj romanesc: universul interior şi amintirile lui Mathieu vor căpăta de acum capitole separate, intercalate cu celelalte două planuri.

Intrând într-un dialog imaginar cu propria-i persoană la diferite vârste, Mathieu îşi dă seama că absenţa îndelungată din viaţa lui a figurii materne (urmare a fugii familiei din România comunistă) a avut drept consecinţă efectul invers: dependenţa de mamă („Uneori gîndeşte cu vocea ei iar acest lucru devine insuportabil, gîndurile sunt ale lui dar le emite cu vocea ei”, p. 34). Tăcerea autoimpusă după separarea de mamă l-a împins să facă din aceasta una dintre persoanele care-l locuiesc: „George nu ştie, dar printre fiinţele pe care le port eu în mine se află o mamă enormă. [...] Toate celelalte patru fiinţe legitime din mine, bebeluşul mirat, copilul de cinci ani, copilul de 12 ani, adolescentul de 17 ani, toţi cei patru locuitori ai fiinţei mele deci sunt practic minusculi şi de altfel uşor jenaţi de prezenţa continuă a mamei noastre în viaţa noastră cotidiană ” (p. 63).

Tot această traumă, precum şi depărtarea de limba maternă, l-au determinat pe Mathieu să-şi creeze propriul mod de raportare la lume: „I s-a făcut, brusc, o imensă frică de cuvinte” (p. 42), pe care le percepe fie ca bune, fie ca ostile, dovedind o sensibilitate poetică pe care o va folosi şi mai târziu, în cariera de jurnalist.

Din ce în ce mai conştient de adevărata natură a meseriei sale, pe care domnul Cransac, coleg de redacţie, economist cu experienţă, care a prevăzut toate crizele, inclusiv dezastrul economic prăvălit peste noi din 2008, i-o face şi mai clară („Meseria asta m-a intoxicat. Şi nimeni nu se gîndeşte să ne dea o primă pentru muncă în mediu toxic. Şi totuşi, nimic mai toxic decît informaţia... Numai orori, orori şi orori. Noi suntem un fel de cîrpe din acelea de spălat pe jos, cîrpele actualităţii, cîrpele planetei... De patruzeci de ani nu fac altceva decît să scormonesc prin mizeria lumii. Iată care este adevărata natură a acestei meserii. Cînd eşti tînăr îţi mai spui că totul are un sens. Că informaţia ar putea ameliora viaţa oamenilor. Şi după aceea timpul trece...Şi lumea nu devine mai bună...Şi tu te otrăveşti pînă la urmă cu materia pe care o manipulezi zilnic... Şi într-o bună zi nu-ţi mai doreşti decît un singur lucru... [...] Într-o bună zi nu-ţi mai doreşti altceva decît să părăseşti această lume de rahat”, pp. 71-72), Mathieu se hotărăşte să salveze lumea pe cont propriu, fabricând jurnalele de ştiri pe care le prezintă exclusiv din fapte diverse cu „un etaj metafizic evident (deşi secret)” (p. 85). Conducătorii lumii, prevăzători ca întotdeauna, i-o iau însă înainte, propunând o soluţie de un umor grotesc: coabitarea asumată cu şobolanii. Fiinţe raţionale cu un creier unic al speciei, şobolanii ar putea ajuta omenirea să se cureţe atât fizic, cât şi moral.

În final, scenariul propus de politicieni pare abandonat fără explicaţii, în timp ce romancierul diluează excesiv acţiunea, curmând-o cu un happy end bombastic, pus în pagină parcă din plictiseală şi din dorinţa de a schimba neapărat şi cât mai repede evidenţa şi realitatea pe care o condusese atât de bine până aici: Mathieu anunţă la microfonul unei gări dispariţia oricărei forme de rău din lume şi dominaţia armoniei, după care pleacă pe urmele iubitei.

Inteligent şi atent construit, romanul lui Matei Vişniec nu captivează prin noutatea ideii, ci prin modul în care aceasta e manipulată şi servită cititorului, un atu clar fiind apariţia şobolanilor ca fiinţe raţionale, gata să ajute umanitatea. Dezamăgeşte însă prin finalul dulceag care pare ales dintr-un simplu capriciu al autorului. Faptul că totul se petrece expeditiv, în ultimele trei capitole ale cărţii, lasă impresia că nici măcar Vişniec nu crede în propria soluţie, aceea că poezia va salva rasa umană (şi putem să-l condamnăm pentru asta?!), pe care o scoate la înaintare doar pentru că şi el, ca şi unii dintre cititorii săi, s-a săturat de orori şi imbecilitate.