Intertext

Ioan Es. Pop, unelte de dormit, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 104 p.

Cel mai recent volum semnat de Ioan Es. Pop nu se citeşte la sfârşit de săptămână şi nici înainte de culcare. Nu e cazul să ne lasăm amăgiţi de titlu. Nu ar avea de ce să fie şi invoc ca prim argument debutul remarcabil din 1994, ce nu a trecut nicidecum neobservat, fiind apoi succedat de scrieri nu mai puţin incitante şi pline de nerv ca Porcec sau Pantelimon 113 bis. Dar acest lucru nu ar fi o condiţie sine qua non şi pentru unelte de dormit, care ar trebui în mod aproape obligatoriu să ne confirme aşteptările. Am în plus chiar un indiciu cât se poate de precis şi care i-ar personaliza o carte de vizită de exemplu. Mai mult de atât, de-a lungul anilor, distincţiile nu au întârziat să apară şi nu de la oricine, ci de la prestigioasa instituţie a Academiei Române.

Voi începe prin a sublinia că avem de-a face cu un grupaj unde nici măcar Dumnezeul atât de des invocat nu e ortografiat cu majusculă. Cu mici excepţii totuşi, cum se întâmplă în prozopoemele extrem de scurte din om de zi, om de noapte. Mai degrabă decât unei alegeri voite, ortografierea cu verzale din textul propriu-zis, s-ar subordona unei tehnici. De cele mai multe ori, titlurile lipsesc sau sunt direct integrate textului, iar atunci când apar, respectă principiul de mai sus.

Cartea se configurează într-o structură vitroasă, pentru că permite cititorului încă de la primele rânduri să întrezăreasc imaginea unei sticle! Autorul ne „ameţeşte“. Astfel că o posibilă unealtă de dormit ar fi alcoolul. Neputinţa rugăciunii sale face simetrie cu tremuratul în faţa unei sticle pe jumătate goale. În definitiv, această repetiţie vizuală ar putea fi o icoană. Dar una pe sticlă. Şi tot legat de credinţă, deloc surprinzătoare se dovedeşte figura duhovnicului deja „biruit de propria lui sticlă“. Sugerează un paradox textele marcate de dispariţia reperului religios, simbolizat la rândul său de presupusul mediator dintre om şi divinitate, care, aşa cum am mai amintit deja, încă din copilarie lipseşte: ,,Mi-au poruncit: mergi cu noi la biserică duminică de duminică. M-am dus şi mi-am pierdut credinţa“.

Tot la nivelul compoziţiei, descopăr, ca nişte inserţii menite să întrerupă lectura, dar care de fapt o întregesc, şi nişte formule lapidare cu rol de cugetare „dorm de două zile. m-am trezit degeaba./ e tot azi“. Nu schiţarea neschimbării se remarcă aici, căci poetul e oricum strict ancorat în cotidian, ci echivocul. Care somn, care trezie? Jocul de cuvinte înglobaeză ambele sensuri ale termenului în aceeaşi frază.

Poetul îşi anesteziază durerile cu băuturi tari, îşi paralizează fricile, deloc puţine, înghiţitură cu înghiţitură. Beţia ca anestezic transformă până şi timpul, ce ia poate forma conţinutului unei sticle, având o consistenţă lichidă, de curgere. Reţetarul e acelaşi: „minutele-s cât poloboacele[…]/ iar orele ca nişte galioane pântecoase“. În metafora anterioară, timpul păstreaza în el esenţe scumpe sau dorinţa ascunsă de a-l încapsula într-un recipient.

Ca şi cum nu ar fi de ajuns, viziunea înceţoşată asupra realităţii, mahmureala, se dublează cu simbolul ochelarilor ,,deci acum nu mai merg la birt fără ochelari“. Situaţia seamănă cu aceea în care ţi-ai pune şi ochelari, şi lentile de contact în dorinţa de a distinge ceea ce oricum e de nevăzut. Vederii ajutate de dioptrii i s-ar substitui mai degrabă un caleidoscop, nu înţeles ca un aparat optic, ci mai degrabă utilizat cu sensul său figurat de succesiune de senzaţii, amestec de impresii disparate ,,dumnezeule, cum mi se-mpleticesc picioarele, / zău, nici nu mă mai pot ridica de la masă“.

Dar uşor-uşor se face un salt, în sensul că temele încep să se diversifice, nu substanţial, întrucât asemenea unui somnambul atitudinea devine automată şi inconştientă. Lâncezirea şi convenţionalismul de tipul ,,dar numai pentru că aşa se cuvine“ vor deveni puncte de plecare către atitudinea voit solitară, de prizonierat impus, de captiv în propriul spaţiu, şi aşa sufocant ,,mă voi dezrobi din cămaşa prea strâmta la gât“. Rezolvarea e mai simplă decât ne-am imagina: tutunul, şi nu în ultimul rând, somniferele. Pierderea temporară a sensibilităţii, cauzată de narcoză, îl readuce în postura de anesteziat. Şi pentru că vorbeam de autoexcludere, e necesar să remarc frazele ce tind către domeniul absurdului, ca următoarea ,,îmi place camera ta, are uşă şi fereastră“. Numai un claustrofob ar putea cere aşa ceva. Intuiesc o acumulare de stări patologice profund reprezentate: somnambulismului de mai sus, ,,şi nici nu-mi pasă/ dacă ieşi în timpul nopţii şi începi/ să baţi străzile“ i se alătură oboseala. Ca într-o tiradă, pe nerăsuflate, autorul declamă aceeaşi lume obosită, extenuată de atâta somn.

Textele în proză reţin cu obstinaţie o ironie voalată: de la hoţii care te despoaie până la piele, luându-ţi şi ceea ce nu ai (şi aici trebuie remarcate folosirea apelativelor ,,prietene“ şi ,,frate“ ce sună tot mai des ca un refren percutant şi comun al zilelor noastre, şi care, bine zis, ar aparţine mai degrabă unui registru argotic al hoţilor de buzunar, întâlnit ), şi până la clope ce pare a fi simbolul unei generaţii a cărei unică îndeletnicire este aceea a ,,prinderii de muşte“, o generaţie care, cum ar spune autorul, ,,doarme pe ea“.

Dumnezeul tramvaiului 40 îşi deconspiră într-un final gândurile, preluând atitudinea de spectator al unui show abject. În faţa lui, ca privitor, nu are decât o ultimă soluţie: tăierea venelor la propriu, cu ajutorul briciului, perfectă unealtă de dormit. Prin corelaţie cu aceeaşi categorie a uneltelor tăioase, desluşesc cum poetul se substituie, într-un mod indirect, unui măcelar pasionat în mod straniu de filosofie şi religie, dar care reuşeşte să disece chiar şi cea mai cruntă realitate. Iar când disecă, în loc de sânge, tâşnesc idei.

Cu mult mai interesante sunt ticluirile după Alecsandri şi alţi paşoptişti. Păstrând doar titlurile originale ale pastelurilor şi eventual câte-o sintagmă, textele înglobează motive ce nu au nici pe departe de-a face cu atmosfera idilică. Mai mult, se întrezăreşte o posibilă asemănare cu Alexandru Vlahuţă, cu trimitere la poezia Din prag. Versului ,,nu de moarte o să-i pese, ci de veşnicia ei“ din textul lui Ioan Es. Pop i s-ar contrapune ,,Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei“. Iar exemplele pot continua, cu deosebirea că de data aceasta, se amalgamează până şi curentele literare; de pildă, pe un suport preromantic se grefează unul simbolist, ce aminteşte de Bacovia. Catafalcul din Cuptor, în care cadavrele se descompun îşi are omologul său în ,,catafalcul de perini“, pe care doarme dus un copil. Dar sfârşitul, denumit şi apocalipsă, e cu atât mai ispititor cu cât se prezintă încărcat cu prize de heroină şi absint. Devenea susceptibil de suspectă lipsa lor de pe lista uneltelor de dormit, fiindcă era greu de crezut că doar banala bere sau vinul ar putea fi instrumente de ,,cherchelit“, dacă de cherchelit ar putea fi vorba aici.

,,Dincolo“ de orice aşteptare sunt însă textele din capitolul omonim. Sunt cel puţin două tipuri de dincolo, dar de fiecare dată barate de un zid. Vorbesc despre acel dincolo nu din comunism, cum eşti înclinat să crezi, ci despre acel dincolo generic ce-l reprezintă străinătatea. Şi poate că este vorba de fapt de o înstrăinare de sine, dacă dincolo a ajuns dincoace şi este chiar pe-aproape. Nu este din păcate pe aceeaşi direcţie de mers. Ar exista, aferentă ce-i drept, o cale cu un sens unic; aceea prin care dezorientarii de altă dată, concretizată într-o luptă fără direcţie (,,armele-s ruginite,iar cei care s-au trezit/nu ştiu împotriva cui să le îndrepte“) i-ar fi imprimată, o orientare în spaţiu. Celălalt dincolo, cel de-al doilea, ar fi separat prin intermediul ,,zidului de întuneric“. Întuneric egal cu moartea, atât de ceremonios celebrată de sătenii din satul în care se ajunge fără hartă, dar de care nu a auzit nici cel mai iscusit ghid turistic. Cimitirul vesel, ce contrastează cu sărăcia satului, printr-o analogie, trimite la ineditul Cimitir Vesel de la Săpânţa. Faptul că locuitorii pun preţ mai degrabă pe viaţa de apoi, ţine şi de o străveche mentalitate a dacilor. Coincidenţă sau nu, pentru cei ce nu ştiu, scriitorul este maramureşean. Cu toate acestea, vorbim de un ,,dincolo“ necartografiat.

Prin încercarea de a se dezobişnui de excitante de tot soiul, autorul propune o dialectică a sevrajului: ,,de vreo trei luni, mâna stânga îmi tremură tare“. Prozopoemul revine în atenţia cititorului-băutor, pentru că pare a fi cel mai sugestiv pentru lipsa de voinţă a alcoolicului ce soarbe timpul cu mâna dreaptă.

Ignorând uşoara tendinţă de clişeizare a textelor, de a se înscrie într-un şablon, stilul, ca într-o campanie de publicitate, funcţionează pentru că este particularizat la brand. Scriitorul reuşeşte cu brio să-şi creeze o imagine. Nu consumatorul, adică lectorul, este cel care suferă de ceea ce în engleză se numeşte wear-out, echivalentul tocirii simţurilor. Versurile nu sunt nici pe departe exagerate şi nici nu plictisesc. Cel ce resimte efectul tocirii e chiar autorul însuşi care se consumă pe sine în încercarea de a scrie ,,cartea rece“. Tăria ei, acolo unde e, vine din limbaj. Pe alocuri, scrierea poate lăsă impresia unei băuturi fără alcool. Satisface pofta imediată, dar nu creează nici o senzatie si nici o dependenţă. Nu-ţi dă dureri de cap şi nici mahmureli ca în cazul unei beţii crunte, dar atunci când totuşi o face, o poţi drege cu aceeaşi zeamă. De cele mai multe ori e de efect, cu deosebirea că nu are urmări negative. Avantajul ar fi acela ca nu provoacă uitare. Înscrisă în subconştient, ea se reactivează automat şi oricând