Intertext

Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, Editura Tracus Arte, București, 2011

Opera lui Gheorghe Crăciun se revendică din gândirea de tip rizomatic care i-a consacrat pe Gilles Deleuze şi pe Felix Guattari. Potrivit celor doi, cunoașterea realității se poate face și dincolo de rigorile unui sistem sau ale unor ierarhii: folosind diferența, multiplicitatea, hazardul, dezordinea. Prin Viciile lumii postmoderne, autorul Compunerii cu paralele inegale vrea să ofere ,,o carte fără bibliografie, ieșită din propria mea (n.r. – a lui) schizoidie“. Cu toate că, într-adevăr, nu există nicio listă bibliografică la sfârșitul volumului, sursele sale sunt foarte transparente. Pe lângă Deleuze și Guattari, există numeroase trimiteri la figuri marcante ale sociologiei sau filosofiei, în special la Jean Baudrillard, ale cărui principale concepte (hiperrealitate, societate de consum, simulacru, strategii fatale etc.) sunt intens exploatate.

Titlul evidențiază exasperanta condiție a omului postmodern. Unindu-se precum încrengăturile unui rizom, consumerismul, opulența și spectacularul, stridența cópiilor conduc societatea contemporană către un colaps identitar. Este o lume care și-a pierdut temeiurile (după cum bine punctează Carmen Mușat în prefața intitulată Vidul de fundamente și deriva postmodernității), preferând, în detrimentul memoriei colective de lungă durată, efemeritatea imaginilor polaroid destinate unui hic et nunc. După cum mărturisește Crăciun, ideea ,,repertoarului de cuvinte vicioase“ i-a venit în 2006, când, aşteptând metroul, a fost uimit ca niciodată de ostentația reclamelor expuse în interiorul stației. Diversitatea panourilor și mesajelor publicitare aproape l-a acaparat, determinându-l să compună un fel de îndreptar rizomatic, ,,o carte de intermitențe, eșantioane, definiții, derute interne și externe […], o colecție de reflexe și reflecții“ (p. 13). Unsprezece microeseuri, împreună cu un jurnal datat 16 iulie 2006 – 15 ianuarie 2007 alcătuiesc substanța propriu-zisă a Viciilor lumii postmoderne şi întocmesc ,,aproape o fenomenologie“ a vieții cotidiene.

Printre disfuncționalitățile societății de consum problematizate de autor se află intruziunea marketingului în ontologie. Din dorința de a fi mereu la modă, de a fi trendy, omul actual își vinde sufletul deliciilor capitalismului; publicitatea îl vânează și îl devorează. Fiindcă totul se depreciază foarte repede, produsul (gustativ, vestimentar, vizual și nu numai) trebuie savurat în instantaneitatea sa. Astfel se ajunge, de fapt, la însăși deprecierea ontologică a ființei: ,,Lumea în care am ajuns să trăim ne cere să fim destinși, atenți, ușuratici, nesățioși, decomplexați, iresponsabili. Respectul față de sine se măsoară în această fascinație față de toate ușurătățile vieții. Viața e clipa. Viața e un aparat de filmat în priză directă“ (p. 16). Siglele, brandurile, imaginea ca ,,adjuvant al metafizicii produsului“ înlocuiesc utilitatea efectivă a bunurilor, iar memoria pieței îi ia locul celei istoriciste. „Autismul individualist“, ,,bulimia pluriparticipării“, ,,viteza drog“ sunt doar câteva dintre cuceririle majore pe care le face hiperrealitatea – înțeleasă în accepțiunea lui Baudrillard, de lume care simulează tot ceea ce s-ar putea întâmpla în lumea reală. Observațiile reticulare și disipative al lui Crăciun nu se încăpățânează să omogenizeze toate aceste tare ale postmodernității, ci le lasă să curgă, să se întretaie în rețele rizomatice, în virtutea unui discurs lichid alimentat din gândirea slabă a lui Vico. Graba de a epuiza produsele înainte de data expirării îi dă omului iluzia unei victorii în fața timpului. Din cauza vitezei și a transformărilor i-mediate, obiectul nu mai poate dezvolta o relație cu posesorul. Când singurele repere sunt cultura ecranului, ,,globalizarea la container“, abundența și corolarul ei, dependența, existența se desfășoară ,,ca într-un happening în care consumarea semnelor exponențiale ale vieții se reduce la simularea actului ca atare“ (p. 38). Isteria de a cuprinde totul, de a încerca noul, de a exersa la nesfârșit posibilitatea alegerii (acea ,,mitologie a voinței de epuizare a necunoscutului“) nu mai este doar un moft, ci o patologie. În aceste condiții, Crăciun întrevede confuzia viață-piață, dar și apariția unei noi metafizici, gustetica: ,,o estetică a gustului antiestetic și o etică valorică bazată pe deriziunea gurmandă de piață“ (p. 51).

Postmodernismul mai înseamnă, pentru optzecistul român, sciziunea sinelui pe fondul rapidelor modificări ale universului exterior. Presiunea exercitată de acestea ne condamnă la instabilitate, la o inconsistență identitară de amfibie. Omul-amfibie și Dumnezeul-DJ (God is a DJ e și titlul unuia dintre eseuri) guvernează lumea fenomenelor de masă. Totodată, Crăciun atrage atenția că principiile care puteau vectorializa ordinea ontologică sunt repudiate acum în favoarea celor ce ,,dedoxifiază“ (termen preluat de la Linda Hutcheon) și postulează o aparență facilă și estetizantă. Fardarea defectelor postmodernității nu poate ascunde la nesfârșit descompunerea, ,,consecința firească a unei politici a umanului care pare să mizeze totul pe tactilitate, voluptate, plăcerile cărnii, gurmanderie, orgasm, remodelare corporală, frumusețe epidermică, extaz audio-vizual etc.“ (p. 84).

După modernitate – paradigmă a incomunicabilității –, postmodernitatea reinstaurează nevoia comunicării prin surplus informațional. ,,Dacă Dumnezeu a murit și s-a născut telefonul mobil, atunci totul este permis“ – observă Crăciun, nuanțând celebra afirmația a lui Kirilov. Și cum toate sistemele supraîncărcate sunt susceptibile de un șoc entropic, postmodernității nu i se poate prevedea un viitor ușor.

Acestea ar fi câteva dintre lucrurile pe care Gheorghe Crăciun are să i le reproșeze viciatei lumi postmoderne. El are subtila abilitate de a prezenta inconsistența într-o cheie ironică… hiper-mega-super-trans (un titlu elocvent din cuprinsul volumului). Spre deosebire de Baudrillard, care performa un ,,discurs evanescent“, în consonanță cu lumea descrisă, autorul nostru aspiră la un ,,discurs al persistenței“, capabil să controleze (hiper)realitatea. Totuși, postmodernitatea, alunecoasă ca un pește, îi scapă și ne scapă din mâini.