Intertext

Gabriela Gheorghişor, Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011

Succesul demersului critic întreprins de Gabriela Gheorghişor, tânără cercetătoare cu activitate publicistică în numeroase reviste de specialitate, nu a întârziat după debutul editorial. Lista laureaţilor Galei Premiilor Mozaicul nu ar fi fost completă fără autoarea monografiei Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, al cărei efort a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut (2011), decernat pe 6 iunie a.c. Pledează în favoarea acesteia nu numai critici experimentaţi, ci şi din rândul celor tineri. Şi este impropriu verbul conotat juridic, pentru că se pot aduce cu greu obiecţii unei activităţi laborios întemeiate care să răspundă deopotrivă cerinţelor unui public larg, cât şi specialiştilor din domeniul teoriei şi istoriei literare. De altfel, întregul procedeu analitic, susţinut de bibliografia atent selecţionată, poartă insignele unor ample referinţe la postmodernismul românesc. Cinematografic, autoarea mişcă aparatul analitic atât în sens orizontal, rămânând deci în spaţiul autohton, cât şi în sens vertical, ridicând ştacheta, prin comparaţia celui care până nu demult fusese un „clasic“ în viaţă cu scriitorul argentinian Jorje Luis Borges. Aşadar, panorama se lărgeşte, orizontul chestionat fiind acum unul universal. Propriu-zis, Gabriela Gheorghişor preia ideea lui Mircea Cărtărescu despre principiile de organizare ale tetralogiei mehaşiste.

Titlul recenziei de faţă nu este întâmplător, tocmai pentru că preia o sintagmă din Argumentul autoarei care consideră că Mircea Horia Simionescu se vrea relansat în circuitul criticii literare, la fel cum se cere şi o „cercetare istorică literară amănunţită şi o abordare critică unitară, expurgată de orice fel de parti-pris-uri“. Ca punct de sprijin ar putea fi menţionat publicistul şi criticul de la revista Ramuri, Paul Aretzu, care ţine să reamintească cititorului de efortul Gabrielei Gheorghişor de a redimensiona receptarea critică cu privire la cunoaşterea operei lui Mircea Horia Simionescu. Nu degeaba acesta concluzionează spunând că autoarea preia parcă metoda modelului său. Ceea ce şi face într-adevăr prin demontarea prejudecăţilor legate de înţelegerea universului mehaşist, prin renunţarea la aprecierile subiective, prin dinamitarea părerilor preconcepute. Autoarea înlătură deci din vocabularul său expresia a vorbi cu part-pris, limitându-se la o abordare nu atât imparţială, cât şi justificată aproape fără excepţie. Singurul privilegiat în această situaţie este deci, cititorul sau, de ce nu, chiar critica însăşi. Iar un exemplu de parti-pris demontat dacă nu chiar ,,de montat... împotriva cuiva“ îl regăsim poate într-unul dintre capitolele cele mai discutate: Bibliografia generală – o utopie livrescă, Paradigma textualităţii în cheie parodică, datorat, în parte, şi preferinţei, de data aceasta voit exprimate, a autoarei, pentru considerarea Bibliografiei generale, al doilea volum al Ingeniosului bine temperat ca ,,cea mai reprezentativă pentru viziunea artistică. Autoarea îşi îndreaptă ţinta către doi critici ale căror opinii sunt considerate ,,extravagante şi neplauzibile“, Cristian Moraru şi Marin Mincu. La acuza de ,,pastişare a metodei borgesiene“ de către M.H.S, Gabriela Gheorghişor vine să le răspundă fără întârziere. Nu se poate submina sau pastişa atunci când nu se cunoaşte opera cuiva. Cu mult mai plauzibil este acum răspunsul care susţine ipoteza unei autenticităţi evidente din partea scriiturii mehaşiste.

Dacă mai atent discutat a fost capitolul prin raportare la Borges, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre subcapitolul Alte avataruri romaneşti, care comentează despre rescrierea nuvelei Moartea la Veneţia de Thomas Mann. Redingota este definit ca o ,,scriere palimpsestică, un roman hipertextual“. De semnalat ar fi că dacă nuvela scriitorului german s-a bucurat de o ecranizare remarcabilă în regia lui Luchino Visconti, scrierile lui M.H.S nu beneficiază nici măcar de o traducere, proiectul fiind demult în aşteptare. Din start poziţiile sunt inegale, cu menţiunea că textul, (meta)romanul scriitorul târgoviştean păstrează chiar şi trădându-şi modelul thomasmannian, aşa cum sugerează autoarea, aceeaşi undă de tragism. Adiţional, în urma ecranizării, genul filmului franco-italian a fost acela al dramei. Chiar raportarea la un succes european, atât în domeniul literaturii clasice, cât şi în acela al cinematografiei, presupune o reevaluare a scrierii experimentaliste, şi analogia dintre cele două opere nu este altceva decât un parti-pris demolat, o preconcepţie pusă la pământ, căci ,,lectura unei cărţi însemnează ea însăşi o nouă creaţie [...]“.

Cel mai bine se poate sesiza ,,deconstrucţia“ parti-pris-urilor în capitolul M.H.S în faţa criticii literare, unde autoarea reia spusele unor critici precum Ion Negoiţescu, realizând, în acelaşi timp, şi un inventar al receptărilor de până la apariţia monografiei. Curios este faptul că în inventarul tratat comparatistic, şi care înscrie opera lui M.H.S. în trei perspective critice şi anume, literatură neoavangardistă, tardomodernistă şi postmodernistă, cercetătoarea se dezice şi de data aceasta optând pentru o a patra variantă, sau dacă se poate spune de mijloc: combinaţia dintre un neomodernism şi postmodernism. Până la un anume punct este o opţiune justificată, pentru că se ştie că nu pot exista încadrări perfecte în curente sau mişcări şi după cum se vede nici aici nu se înregistreză excepţii.

În afară de încadrarea într-un context istoricopolitic, estetic, propriu sinopticii, urmat şi de reperele biografice grupate didacticist pe etape, la capitolul ,,scăpări“ mai poate fi inclus şi titlul, care, aşa cum au mai sesizat şi alţi recenzenţi, este prea tehnic, dacă nu chiar emfatic, cu priză mai degrabă la un public avizat. Poate că se doreşte de fapt acest lucru, trimiterea fiind deci implicită, puţini fiind aceia care prizează literatura în genul lui M.H.S, desconsiderat pâna nu demult de canonul dominant, aşa cu aprecia Paul Cornea. Dar avem de-a face cu un viciu care-şi poate trage leacul din propria-i substanţă! Cititorului-consumator de ,,reţete“ îndeobşte cunoscute, nu-i rămâne altceva de făcut decât să se vindece cu Versetele de unică folosinţă, producţie poetică de senectute a autorului. Prin plasarea acestora în cadrul ultimului capitol Gabriela Gheorghişor conferă intervenţiei sale ciclicitate întocmai ca opera celui ales spre studiu, ce a păşit în lumea literelor ,,editând“ plachete de versuri. Parti-pris-ul criticii mehaşiste a fost din nou depăşit, în salturi chiar, prin recursul la metafora golemului artisticităţii, care e de preferat a nu se atinge, aşa cum se ştie, primejdiosă fiind. Nici de data aceasta Gabriela Gheorghişor nu se autoiluzionează, credo-ul său unic rămânand acela acela al gratuităţii operei artistice.