Intertext

O. Nimigean, Rădăcina de bucsau, Iaşi, Editura Polirom, 2010, 480 p.

Din păcate, receptarea entuziastă a Rădăcinii de bucsau suferă de pripeală. Fiecare cronicar s-a grăbit să demonstreze că a descoperit calităţile care singularizează romanul în panorama postdecembristă. De aceea, n-am aflat de la nimeni în ce ar consta valoarea cărţii. În plus, observaţiile pe marginea textului aveau caracter constatativ. Prindeau suprafaţa lucrurilor. Or, pe O. Nimigean îl interesează parabola, simetriile, antinomiile totalizatoare. În fond, nu ar conta atât inconsistenţa în raport cu structurile culturale propuse de scriitor, cât incapacitatea de a explica funcţia unor scene. Problema fundamentală a recenzenţilor a fost numărul de semne. Constrânşi să se încadreze în anumite limite, s-au grăbit să prindă esenţa. Numai că, dimensiunile impunătoare ale volumului şi dorinţa comentatorilor de se pronunţa foarte repede au dus la formularea unor judecăţi sumare, neconvingătoare. Am reţinut remarca lui Alex Goldiş legată de relaţia dintre Hareta şi Liviu „Mama redevine, în mâinile emoţionate ale fiului, un copil neputincios, iar ceea ce părea iniţial o atrocitate se transformă într-o experienţă privilegiată de comunicare“ („Nimigean la pătrat“, în Cultura, nr. 286, 2010). De asemenea, mi-a atras atenţia concluzia lui Cosmin Ciotloş că ne confruntăm cu o scriere lirică („Copil la patruzeci de ani“, în România literară, nr. 32, 2010). Totodată, se cuvine semnalată intervenţia lui Daniel Cristea Enache, a cărei acuitate a punctat ramificaţiile implicate de formaţia personajului masculin: „Protagonistul lui O. Nimigean din Rădăcina de bucsau este el însuşi scriitor, fapt care îi complică, în loc să-i simplifice, confruntarea dramei. A fi singur cu boala mamei (văzută aceasta de foarte aproape, cu detalii greu de suportat) e ceva ce scriitorul din el încearcă din răsputeri să transgreseze, prin găsirea unui sens. Liviu va fi – succesiv sau concomitent – raţional şi mistic, autoironic şi biblic, infirmier nepriceput, dar devotat şi confesor al bătrînei cu ochi răi şi gură ascuţită“ („O tragedie high-fidelity (II)“, în Observator cultural, nr. 579, 2011).

Criticilor le-a scăpat arta prozatorului, tehnicile prin care a transformat o problemă de familie – boala bătrânei Hareta şi dispariţia ei iminentă – într-o pildă ce ţine de condiţia umană. Sigur, sintagma marcată cu aldine poate fi acuzată de preţiozitate. Pare absurd ca astăzi cineva să dea atenţie colaborării dintre tehnică şi profunzime. Dificultatea cititorului constă în a discerne între ceea I. A. Richards denumea „judecată tehnică“, respectiv „judecată de valoare“. În Rădăcina de bucsau, textura – dispunerea frazelor/ paragrafelor şi mecanismele de compoziţie – sporeşte forţa de semnificare. Această caracteristică devine principiu de organizare. Absenţa verbelor dicendi şi a verbelor predicative atrag atenţia asupra amănuntului că evenimentele nu se petrec neapărat aievea, ci se proiectează în conştiinţa naratorului. Astfel, realitatea echivalează cu halucinaţia, groaza ori trauma. Epicul rămâne un scenariu generat de o succesiune de momente definite prin slăbiciune mentală. Ca atare, Rădăcina de bucsau se derulează lent, prin acumularea detaliilor spaţiale: „Dincolo. Semiîntuneric. Odaia neschimbată de când o ştiu. Patul în care a murit tata de cancer la vezică, pişând sânge învelit în foi de varză – ultimul leac minune, după ceaiurile lui Neamţu, omul care vede prin oameni, sau Valeriu Popa (care din ei), vindecătorii din Flacăra lui Păunescu (când am fost la Valeriu Popa, la Bucureşti, printre blocuri...). Scaunele tapiţate. Pânza uzată, roasă, lucioasă. Masa. Sfeşnicul de alamă, cu lumânarea albă de parafină, de la Iordanul din iarnă. Rafturile mici (tata dându-le cu baiţ: Gata, le lăsăm să se uşte), ultima sa lucrare de tâmplărie“ (p. 15-16). Infirmitatea mamei reactualizează moartea îngrozitoare a tatălui. Imaginile sunt dure. Cuvintele, teribile ca un diagnostic inevitabil. Obiectele, senzaţiile, celulele emană duhoare şi disperare. Enumerările sunt întrerupte de flashuri. Asimilarea lecţiei joyciene n-are cusur. Liviu începe să creadă că nu-şi însoţeşte mama pe ultimul drum, ci mai degrabă că stă captiv într-un trecut permanentizat. Datele îşi conservă tipologia. Diferă pacientul. Mintea reface traseul anterior, intrând în inerţie. Leacul se dovedeşte o himeră, o păcăleală, prilej de amintire a escrocheriilor. Banul reprezintă măsura unui tratament eficient. Aşa că tragedia personajului masculin derivă din imposibilitatea de a înţelege rânduiala şi de a se ghida, în clipe de cumpănă, după sistemul de referinţă al majorităţii, deşi el însuşi este un inadaptat. Trăind izolat într-o realitate artificială, Liviu nu ştie să gestioneze nicio situaţie care îl scoate în afara reflecţiilor intelectuale. Maladia Haretei îl obligă să acţioneze, să-şi canalizeze unidirecţional energiile, să abandoneze lupta pentru a-şi reîntemeia familia, luptă în parte eşuată şi din cauza avorturilor. Despărţirea de soţie, Ioana-Zelda, aduce o reîntregire temporară, căci grija principală sunt cheltuielile de înhumare: „Telefonul Rafilei. No, o zâs să vii! Ghemuit pe canapeaua din garsonieră, cu capul în mâini. Tremur. O văd rece în pat. Sau agonizând inconştientă. Zelda nu vorbeşte. De când s-a mutat în camera cealaltă, refuză să vorbească. N-are rost, divorţăm. N-o cred în stare. Mă iubeşte. Dar acum a înnebunit.// Cu totul doă’ş’cinci de milioane în bancă. Plus cinci milioane cash. Plus speranţa unor resturi de plată, adică mai nimic.// Joi mă dezagregasem. Mi-am pierdut coeziunea interioară, n-am mai văzut decât zidul. Un zid imaterial, negru“ (p. 15). Din nou, evenimentele nu se dilată. Se transformă în gesturi. Iar dialogurile în ecouri. Cu nădejdea salvării căsniciei, intelectualul se repede până în localitatea natală. Dar nu neapărat pentru a avea grijă de suferindă, ci pentru a demonstra că nu a uitat-o. Maladia Haretei îi redezvăluie laturi oribile, precum necesitatea banilor pentru înmormântare. În răstimpul cât îi oferă un minimum de confort bătrânei, ajutând-o cu mâncare proaspătă şi cu treburi casnice, Liviu se gândeşte să se întoarcă la Zelda. Vrea ca şederea să se scurteze. Maladia Haretei îl încurcă. Îl scoate din rutina mariajului dificil. Îl împiedică să rezolve certurile conjugale. Aici se arată O. Nimigean un romancier de rang superior. Liviu percepe revenirea în sat ca pe o pacoste. Apropierea de mamă îl îndepărtează de nevastă. Vestea neaşteptată îi bruiază accesul la exterior. Lexicul reflecţiilor este pretenţios ca să ilustreze gângăvia intelectuală. Soţul nefericit nu înţelege ce i se petrece. Monologul interior caută zadarnic să atingă miezul tragediei: „Înainte de a pleca, după telefonul Rafilei, îi bat la uşă. Zelda se uită indispusă pe deasupra mea. Plec la ţară. A sunat Rafila, mama e bolnavă. Zelda, descumpănitor de convenţional: Transmite-i să se facă bine! Se răsuceşte cu spatele, se-apucă de spălat nişte farfurii. Îi resimt indiferenţa (era jucată) ca pe un raclaj ce-ţi zgândăre polipii maligni, făcându-i să sângereze“ (p. 81).

Stabilit de câteva zile în casa părintească, Liviu se lasă capturat într-o o altă rutină. Îl deranjează să administreze gospodăria. Îl tracasează posibilitatea să stea închis la marginea civilizaţiei. Drept care, în primă etapă, nu ar regreta dacă mama ar deceda. Trebuie să se grăbească să o recucerească pe femeia iubită. Îl uşurează lejeritatea bătrânei – înţelepciunea acesteia – de a se referi la propria dispariţie. Şi aici regăsim măiestria lui O. Nimigean. Comunicarea mamă – fiu se bazează pe convenţii, exprimate fie prin tiparele vide ale politeţii, fie prin neputinţa de a întrebuinţa un cod comun. Liviu nu este în stare să recupereze limbajul rural. El rosteşte. În schimb, Hareta devinte purtătoare de semnificaţii:

– Dragă, am ceva de vorbit numai cu ea [Ioana]. Legat de înmormântare. Ea e femeie, se pricepe altfel. Vreau să-ţi arăt ştergarele din dulap şi să punem la fiecare câte-o etichetă cu numele! Pe urmă...

Mă forţez să-mi păstreze cumpătul:

– Şi tu, acum! Înainte de a vorbi de moarte, să vedem ce zice medicul!

– Medicul!... La vârsta mea e timpul de murit! Nu mă aştept la însănătoşire. Aş vrea numai să nu mă doară.

Schimb vorba:

– Unde-i laptele pentru mâţ?

– Nu mi-e frică de moarte, dar mi-e frică de durere. De ce să mă chinui?“ (s.m., p. 81).

Mărturiile Haretei nu conţin nimic fatalist, ci preocuparea pentru ritual. Alături de naştere şi de nuntă, moartea formează un sistem de practici obligatorii. Rupându-se de universul tradiţional, Liviu nu percepe corect mărturia bătrânei. Cuvintele lui complezente, insinuând o măruntă şansă de vindecare, alungă spaima de propria dispariţie. Demnitatea şi fragilitatea, respectul faţă de obiceiuri şi dezorientarea se ciocnesc. Unicul motiv de agitaţie a octogenarei îl constituie probabilitatea de repeta caznele soţului defunct. Discursul nu emană nelinişti metafizice. Preocupările Haretei sunt mundane prin excelenţă. Interesul ei se concentrează asupra detaliilor economice. Pe patul de moarte se gândeşte doar la instrumentul care îi asigură traiul şi identitatea. Subliminal, îi transmite lui Liviu că ultima ei voinţă este ca acesta să redobândească un petic de pământ, pe care i-l furase cu acte în regulă un frate: „Toţi vor să-ţi smulgă şi să te jupească! Până şi frate-miu’, moşu’tu’ Andrei, care i-am lăsat hectarul de la mama să-l lucreze, şi-a trecut, dragă, hectarul pe numele lui! Auzi ce-mi scrie, am scrisoarea de la el pe dulap, dă-mi-o să-ţi arăt! Sus pe dulap! Nu-i mai ajunge nici lui, să-mi ieie hectarul de la mama! Nu c-aş scoate cine ştie ce pe el, că i l-am lăsat în folosinţă lui moşu’tu’ Andrei şi ne trimitea patru milioane pe an şi-un săcuieţ de făină de porumb, ca-n bătaie de joc!...“ (p. 16). Încă o dată, O. Nimigean sesizează falia ontologică provocată de absenţa empatiei. Liviu se comportă ca un spirit citadin, dezinteresat de terenurile agricole, atât din pricina dificultăţilor de a le cultiva şi a pierderilor financiare, cât şi a micimii bucăţii disputate. Evident, aşa cum afirmam anterior, este un „petic“, care însumează totuşi toate atributele existenţei ţărăneşti.

Prizonier între datorie şi dragoste, Liviu se luptă cu timpul. Consemnarea orei se numără printre tabieturi. Ceasul măsoară, simultan, cât i-a rămas Haretei de trăit şi clipa refacerii armoniei în cuplu. Însă moartea scurtă şi nedureroasă se transformă într-o bolgie. Internând-o pe mamă în spital, fiul începe să se roage în secret pentru sănătatea acesteia. Ritmul naraţiunii se accelerează, imitând trepidaţia instituţiei unde nu se manifestă cale de mijloc între salvare şi moarte. Îmbunătăţirea stării reprezintă un eufemism, o prelungire a îndurării. De această dată, abilitatea lui O. Nimigean rezidă în amânarea verdictului. Cititorul aşteaptă odată cu naratorul. Or, prozatorul ştie mai bine ca oricine că Liviu nu cunoaşte totul, că umplu golurile cu sprijinul imaginaţiei. Epicul se prăvăleşte. Tumultul psihic îşi găseşte corelativul obiectiv. În consecinţă, mama şi fiul acceptă tacit că fiecare vizită în salon este şi ultima. Se precipită. Prelungesc discuţiile care, deşi au temă gravă, îşi conservă convenţionalismul. Orice despărţire poate fi definitivă. Romanul se îndreaptă spre deznodământul anticipat. Singurul care se opune este tocmai prozatorul. Strecoară indicii limpezi doar în ochii povestitorului. Întâi, o supestiţie:

„ – Dragă, a trecut mai demult pe la mine una Valeria, din Poieni, o pocăită de la iehovişti, acuma-i moartă şi-mi zice: Soră Haretă, se apropie vremea să mor! Nu arăta de moarte, era tot aşa cum o ştiam. Cum se poate să spui una ca asta, Valerie ?! Soră Haretă, am semnele mele!, şi-mi întinde degetele, dragă: Vezi?! Ce să văd? Uită-te bine, vezi şănţuleţele? Ce şănţuleţe? Şănţuleţele de pe burice. Dacă se fac de-a lungul, atunci e semn că se-apropie moartea.

– Şi-ale tale cum sunt?

– Cam de-a lungul...

Îmi răşchir degetele alături de degetele ei:

– Păi dacă-i aşa, ia vezi, ale mele-s mai mari decât ale tale! “ (p. 217).

Umorul lui Liviu ne pune în gardă asupra trucului. Paradoxul dialogului este acela că un mistic se converteşte în raţionalist. În loc să spulbere tragismului, ultima replică a fiului se încadrează în seria frazelor cu rol de autosugestionare. Când ştiinţa confirmă eresurile, femeia de optzeci şi trei de ani are soarta pecetluită: „Din spusele confidenţiale ale doamnei doctor Zăganu, speranţele pentru ce va urma sunt mici. Mai câştigăm nişte zile, nişte săptămâni“ (p. 325).

Prin acest ansamblu de strategii şi de pârghii, O. Nimigean stârneşte următoarea întrebare: când moare Hareta? Dar inevitabilul nu se produce, întrucât Rădăcina de bucsau ar fi ajuns o simetrie predictibilă între început şi final. Cartea păstrează finalul deschis. Liviu se reintegrează în calendarul muncilor agricole şi în comunitatea abandonată cândva. Redevine băştinaş: „Apăs accentul local. Regăsesc un sunet vechi şi, în acelaşi timp, mă plasez într-un contratimp iritant. Mimez, nu e vocea mea. (Odată fusese vocea ta!)“ (p. 377). Prinde rădăcini în spaţiul condamnării şi al patimilor. Liviu nu devine un sfânt, aşa cum nici Iov nu a atins acel prag. Cei doi nu se revendică de la tentativa de a copia modelul lui Iisus Hristos, ci de la asumarea cu demnitate a condiţiei umane. Aparent, fiul şi-a ispăşit tortura, veghind asupra ultimelor respiraţii ale mamei. Calvarul lui porneşte de la un „junghi“ ascuns, care îi inoculează ideea că moşteneşte un morb: „Vezica mea şi-a pierdut elasticitatea. O fi ceva ereditar? O iau pe urmele tatii?“ (p. 395).

Va rămâne Liviu în localitatea natală? Se va întoarce Ioana la el? Rădăcina de bucsau nu aduce niciun răspuns. Lectura unei cărţi importante nu oferă certitudini. Nu rezolvă dileme. Dacă O. Nimigean ar fi renunţat la pamfletul politic şi cultural, ar fi construit un roman magistral. În plan estetic nici nu a câştigat, nici nu a pierdut. Din pricina încrâncenării, gazetarul l-a înlocuit pe scriitorul care, în ciuda câtorva derapaje, s-a repoziţionat în ierarhia literaturii române.